Archive Page 2

Noul Didactic

După mult timp şi multă muncă, astăzi noul Didactic e în sfârşit sus! Site-ul meu preferat, cel mai complex la care am lucrat şi cel de care m-am ataşat cel mai mult, încă de dinainte de realizarea primelor schiţe, de care e acum departe. Dar important e că a renăscut. La mulţi ani Didactic! Urmează săptămânile de stat obsesiv cu ochii pe el…

România din şanţ

Azi am participat şi eu după măruntele mele puteri la ziua curăţeniei în întreaga ţară. Am ajuns într-un şanţ de pe lângă Moara Vlăsiei, aparent folosit mult timp ca groapă de gunoi de oamenii din zonă. Zeci de pamperşi, nişte cutii de nes ruginite, o furculiţă, foarte multe borcane şi sticle de toate felurile, inclusiv sticle de şampanie, chiar şi nişte cărţi de joc. Ai fi zis că cineva a făcut o petrecere în şanţul ăla.

A fost o adevărată experienţă arheologică (am găsit şi o farfurie de ceramică la un moment dat), fiindcă scoteai un strat şi dădeai de altul. Ca la Troia. O Troie ilfoveană, cu straturi de mizerii în loc de straturile civilizaţiilor. Ambalaje, sub ele borcane, sub borcane depozitul de pamperşi, sub pamperşi cârpe şi aşa mai departe. Undeva jos trebuia să fie şi pământul dar gunoaiele nu se mai terminau.

Când am descoperit şanţul mi-am dat seama că am făcut într-adevăr bine să particip, în ciuda temerilor că asta o să-i incurajeze pe cei care aruncă gunoaie şi a asigurărilor pe care le-am primit că într-adevăr mulţi vor înţelege din asta că pot face mizerie mai departe fiindcă vor fi alţii care să strângă după ei. Şi îi mulţumesc Alexandrei că m-a îmboldit să vin şi m-a primit în echipa ei.

Nu ştiu ce efect o să aibă Let’s do it, Romania! asupra comportamentului indivizilor respectivi. Poate o să arunce mai departe gunoaie. Dar poate măcar unii o să aibă bunul simţ să nu strice ce s-a făcut în această zi. Am din păcate tendinţa să nu prea cred în această posibilitate. E greu să trăieşti şi să lucrezi şi să circuli în România fără să devii cinic. Îi admir aşadar pe organizatorii LDIR fiindcă nu le e teamă să fie idealişti. Iar iniţiativa lor, dincolo de efectul imediat, ne-a amintit ce trebuie făcut ca să scoatem România din şanţ, din toate punctele de vedere: să punem toţi mână de la mână.

UPDATE
De ce ţi-e frică nu scapi. M-am uitat să văd ce au povestit şi alţii: mai sunt copii inconştienţi şi tot felul de chestii aiurea. Dar asta e doar o treaptă. Şi e mai bine să nu ne lăsăm dominaţi de teama de a fi fraieri. E mult mai bine decât să continuăm să ne victimizăm.

Practical Guide to Information Architecture

Week-end-ul a fost productiv, am citit o parte din cartea Donnei Spencer, A Practical Guide to Information Architecture, publicată acum 2 luni. În format PDF costă 12 lire sterline şi merită fiecare bănuţ.

Mai am mult de citit dar am descoperit rapid că Donna Spencer oferă exact ce promite: o carte practică, bine structurată, cu explicaţii şi exemple clare, ideală pentru un începător (dar nu numai). În plus, e o plăcere să citeşti o carte aşa de frumoasă! Îmi pare rău că n-am putut să-mi cumpăr versiunea tipărită, e 29 de lire şi nici nu ştiu dacă livrează în România.

Cu ocazia asta am descoperit micul publisher Five Simple Steps, unde apar numai cărţi legate de web (până acum văd că au scos în special ghiduri pe partea de design). O să-i ţin minte, poate mai iau în viitor şi alte cărţi de la ei. Cochetez de asemenea cu ideea de a cumpăra cartea Donnei despre card sorting dar n-o să am cum să aplic metodele respective.

Teama de invizibilitate

Azi (adică ieri, că e deja vineri) era din nou să mă ciocnesc de nişte maşini, mai precis ele să se ciocnească de mine. Una fiind microbuzul care merge la „blocul de pe câmp”, cum a spus un colaborator despre sediul firmei, ceea ce e o chestie inedită. Altfel tot întâlnesc şoferi care trec la câţiva centimetri de mine, îmi taie calea cu bună ştiinţă, îmi ies în faţă pe contrasens sau pe sens interzis. Probabil fiindcă sunt invizibilă.

Mi-ar plăcea să am o undă de teleportare ca-n Star Trek. Mă duc la serviciu şi încerc să mă materializez. Atunci când mă bag în seamă oamenii se uită la mine ciudat, ca la omul invizibil când se înfăşura în bandaje ca să poată comunica cu ceilalţi. Cei mai mulţi nu înţeleg cu ce mă ocup, am auzit asta de atâtea ori, pe un ton senin, de parcă ar fi cel mai normal lucru. Cred că eu sunt aia ciudată. Asta presupunând că nu sunt o „creatură magică”, cum spun ignoranţii care nu ştiu ce-i aia magie. Ori un fel de Moş Crăciun, care de fapt nu există sau căruia îi admiţi existenţa doar atunci când vrei jucării.

Azi blogul meu e o oglindă: mă uit şi văd că totuşi exist.

SEO nu e magie

Uneori am impresia că mulţi consideră SEO un fel de magie. Pour info, magia înseamnă să manipulezi forţe supranaturale ca să modifici realitatea, influenţând cursul natural al lucrurilor.

Bineînţeles, majoritatea oamenilor habar n-au ce-i aia magie – nu toţi sunt etnologi rataţi ca mine. Pot crede că e suficient să bagi nişte simple descântece (de genul title, meta description) ca să obţii rezultatul dorit. Că nu e nevoie să respecţi o anumită logică sau să foloseşti un anumit procedeu. Pot trăi cu iluzia că magia (pardon, SEO) înseamnă să faci lucrurile (rezultatele) să apară „ca prin farmec” din piatră seacă.

Ei bine, SEO nu e magie. Şi dacă ar fi, ar fi pe bune. Adică îţi trebuie ingrediente de calitate şi care să fie alese în funcţie de necesităţi, nu de ce i se pare clientului. Şi mai ales trebuie să respecţi logica lucrului pe care vrei să-l modifici şi a forţelor pe care le manipulezi. Şi trebuie să înţelegi că magia e prin excelenţă practică, e acţiune, presupune o intervenţie. Iluzionismul nu e magie şi nu funcţionează (mai citesc din când în când prostii de genul „magia nu e reală” – aiurea! dacă are consecinţe de orice fel e reală, de aici vine şi pericolul). Cuvintele dau rezultate doar dacă le arunci în realitate în contextul adecvat, cu metodele corespunzătoare.

Ciprian Voicilă are nevoie de ajutor

Am aflat şi eu (mai cu întârziere) că Ciprian Voicilă, unul dintre oamenii care fac acele lucruri minunate pe la Muzeul Ţăranului Român, are nevoie de ajutor. Mai precis de un loc de muncă cu un salariu decent, din care să-şi poată întreţine familia.

Postez şi eu pe blog datele necesare şi sper că-şi va găsi rapid un loc de muncă mai bine plătit.

Aici CV-ul lui Ciprian

Halte

Gata, e stabilit. Colecţia mea de site-uri (când o să am timp să mă ocup de asta) se va numi Halte.ro

De ce halte? Ştiu că nu sună foarte frumos… dar se potriveşte cu ideea de a colecţiona site-uri de nişă. Halta e o staţie mică pentru trenuri locale, unde coboară cine stă acolo sau are treabă chiar în locul acela mărunt, fie el sat, comună sau ce o fi. Mai înseamnă pur şi simplu oprire, popas. În franceză e de asemenea o interjecţie cu valoare imperativă, cum ai spune în română „stop!”

Site-urile pe care vreau să le colecţionez sunt fix ca nişte halte: nişte staţii neimportante, fără pretenţii, în care probabil că nu coboară mulţi. Pentru localnici /vizitatorii fideli, halta e staţia unde cobori pentru a merge acasă / în spaţiul tău / în comunitatea ta.

Însă pentru un amator de călătorii o haltă poate fi un popas între 2 trenuri: cobori, descoperi un loc, fotografiezi sau iei notiţe şi pleci mai departe. Dacă ţi-a plăcut mult acolo sau ai la un moment dat nevoie de ceva poate revii. Dar ca să revii e bine să ai o hartă a staţiilor.

Halte.ro va fi o astfel de hartă, una pur personală. Dacă o să dorească şi alţii să o folosească e cu atât mai bine, însă harta va exista în primul rând pentru mine. Şi pentru acele staţii locale ce merită să fie pe mai multe hărţi. Fiindcă sunt frumoase şi speciale.



%d blogeri au apreciat asta: