Archive for the 'Diverse' Category

Se vinde România la reducere. Prin spam

Azi la birou primesc pe nepusă masă un telefon de la cineva care vrea adresa mea de e-mail, cică să-mi trimită reducerile oferite de FunDeal. Când l-am întrebat pe tânărul respectiv de unde are FunDeal numărul meu de telefon a spus cu seninătate că dintr-o bază de date despre care nu ştie de unde provine. Da, e banal să primeşti mesaje nesolicitate de la necunoscuţi. Dar asta nu înseamnă că e în regulă.

Mă enervează abordarea. Nu, faptul că aveţi oferte bune nu înseamnă că e ok să mă sunaţi dacă nu-mi puteţi spune de unde aveţi numărul meu. De altfel, dacă aţi obţinut numărul dintr-un parteneriat cinstit cu altă companie trebuia să primiţi şi adresa de e-mail, în mod normal era şi ea pe acolo. Vreţi să-mi vindeţi România? Nu mulţumesc, n-am nevoie să-mi vindeţi România, e deja a mea, m-am născut aici. Nu-mi plac sloganurile stupide, cum nu-mi plac nici soluţiile rapide pentru comerciali leneşi. Dacă ai o ofertă interesantă ar trebui să poţi obţine datele dorite cu puţină muncă de promovare, fără spam. Există metode mult mai inteligente şi destule persoane ahtiate după reduceri. Cine vrea să facă şi parteneriate din care să obţină date de contact n-are decât, eu cer doar să fie transparenţă. „Dintr-o bază de date” nu e un răspuns valabil.

Cum înveţi să fii patriot

Se apropie 1 decembrie, ziua în care unii îşi manifestă patriotismul, câţiva râd de ei şi celor mai mulţi nu prea le pasă. M-a pus pe gânduri un articol recent despre patriotism (destul de reuşit, îl recomand tuturor celor interesaţi). Mai exact despre cum îi înveţi pe copii ce este patriotismul şi cum le insufli această valoare. Nu mi-am pus problema aceasta până acum, dar e un subiect demn de atenţie. Temă de gândire: cum să fii patriot într-o ţară în care o grămadă de oameni declară că românii sunt aşa şi pe dincolo şi că lor le e adesea ruşine că sunt români? Cum să spui că-ţi iubeşti ţara fără ca asta să sune penibil, dulceag (am oroare de dulcegării) sau, mai rău, fals?

Ca filolog şi web marketer ce sunt am căutat imediat pe web definiţii ale conceptelor respective şi ce s-a mai scris despre asta. Ce e patriotismul? Prin toate dicţionarele apare că e sentimentul de dragoste şi devotament faţă de patrie, iar patria este mediul în care trăieşte un popor. Cum definim patria pentru un individ, că asta e mai complicat?! Ţara în care locuieşti, ţara în care te-ai născut, ţara căreia simţi că aparţii, neapărat toate trei simultan? Poţi să fii emigrant şi să consideri că eşti departe de patrie sau, invers, că ai o nouă patrie, refuzând să te mai identifici cu ţara natală chiar dacă ea te recunoaşte. Poţi să fii emigrant şi să simţi că ai două patrii. Sau să nu crezi deloc în ideea de patrie. Poţi să fii exilat şi să consideri în continuare că aparţii unei ţări care oficial s-a lepădat de tine. În principiu însă patria ar fi pământul natal – al tău şi/sau al poporului din care faci parte. Carevasăzică este mediul de origine (geografic, politic, social etc.) de care eşti recunoscut ca aparţinând şi/sau căruia simţi că îi aparţii. Practic toţi au o patrie, că le place sau nu.

Cum poţi fi patriot în România?

Recunosc că nu ştiu prea bine cum devii patriot. Cum se învaţă aşa ceva? Mă uit în articolul de pe SuntPărinte după idei şi văd nişte sfaturi utile: să înveţi despre istoria strămoşilor şi să găseşti motivele pentru care îţi place România. Acestea din urmă te pot ajuta să fii mândru că eşti român. Şi aşa ajungem la altă problemă… a fi patriot înseamnă a fi mândru de poporul şi ţara de care aparţii? Am căutat bineînţeles informaţii şi despre ce înseamnă a fi mândru că eşti român. Am găsit cântece patriotice, discursuri ultranaţionaliste, articole patetice (în ambele sensuri ale cuvântului), discuţii pe forumuri… limbaj de lemn cât cuprinde. Dar şi un articol frumos al cuiva mândru că e român până în măduva oaselor.

Desigur, eu nu sunt mândră că sunt româncă, după cum nici nu mi-e ruşine că sunt româncă. Sunt pur şi simplu, n-aş putea să fiu altceva şi nu-mi iubesc ţara pentru formele ei de relief sau inventatorii şi artiştii geniali, ci fiindcă e a mea. Cred că nu neapărat de mândrie avem nevoie, ci de luciditate – însă una senină, nu disperată, nu cu tine însuţi în rolul victimei care a avut ghinionul să se nască aici. Suntem ceea ce suntem şi nu ne alegem patria, ea ne alege pe noi, cine o neagă nu renunţă oare la o parte din sine însuşi? Dar s-a abuzat într-atât de patriotism că evităm să facem referire la el şi multora această noţiune nu le spune mare lucru. Aşa cum învaţă copiii despre patrie şi patriotism ne-ar trebui şi nouă adulţilor nişte lecţii despre cum să-ţi iubeşti patria şi să-ţi manifeşti devotamentul faţă de ea fără falsitate, fără superioritate, fandoseli şi cădere în ridicol sau demagogie. Ştie cineva cum învăţăm să iubim România şi românii cu sinceritate?

România din şanţ

Azi am participat şi eu după măruntele mele puteri la ziua curăţeniei în întreaga ţară. Am ajuns într-un şanţ de pe lângă Moara Vlăsiei, aparent folosit mult timp ca groapă de gunoi de oamenii din zonă. Zeci de pamperşi, nişte cutii de nes ruginite, o furculiţă, foarte multe borcane şi sticle de toate felurile, inclusiv sticle de şampanie, chiar şi nişte cărţi de joc. Ai fi zis că cineva a făcut o petrecere în şanţul ăla.

A fost o adevărată experienţă arheologică (am găsit şi o farfurie de ceramică la un moment dat), fiindcă scoteai un strat şi dădeai de altul. Ca la Troia. O Troie ilfoveană, cu straturi de mizerii în loc de straturile civilizaţiilor. Ambalaje, sub ele borcane, sub borcane depozitul de pamperşi, sub pamperşi cârpe şi aşa mai departe. Undeva jos trebuia să fie şi pământul dar gunoaiele nu se mai terminau.

Când am descoperit şanţul mi-am dat seama că am făcut într-adevăr bine să particip, în ciuda temerilor că asta o să-i incurajeze pe cei care aruncă gunoaie şi a asigurărilor pe care le-am primit că într-adevăr mulţi vor înţelege din asta că pot face mizerie mai departe fiindcă vor fi alţii care să strângă după ei. Şi îi mulţumesc Alexandrei că m-a îmboldit să vin şi m-a primit în echipa ei.

Nu ştiu ce efect o să aibă Let’s do it, Romania! asupra comportamentului indivizilor respectivi. Poate o să arunce mai departe gunoaie. Dar poate măcar unii o să aibă bunul simţ să nu strice ce s-a făcut în această zi. Am din păcate tendinţa să nu prea cred în această posibilitate. E greu să trăieşti şi să lucrezi şi să circuli în România fără să devii cinic. Îi admir aşadar pe organizatorii LDIR fiindcă nu le e teamă să fie idealişti. Iar iniţiativa lor, dincolo de efectul imediat, ne-a amintit ce trebuie făcut ca să scoatem România din şanţ, din toate punctele de vedere: să punem toţi mână de la mână.

UPDATE
De ce ţi-e frică nu scapi. M-am uitat să văd ce au povestit şi alţii: mai sunt copii inconştienţi şi tot felul de chestii aiurea. Dar asta e doar o treaptă. Şi e mai bine să nu ne lăsăm dominaţi de teama de a fi fraieri. E mult mai bine decât să continuăm să ne victimizăm.

Gânduri despre admiterea la liceu

Iată că s-a relansat şi Admitere Liceu. Pare să fie la fel de apreciat ca în 2009, atunci când a fost creat, au muncit mulţi la el şi mă bucur să văd că a avut succes şi că le este de folos elevilor.

Anul ăsta am putut să urmăresc cu mai multă atenţie ce se discută despre înscrierea la liceu şi constat ce brambureală e cu admiterea asta… cum se completează fişa? la ce licee am şanse să intru? merită să pun liceul x opţiunea 1 dacă media mea e mai mică decât cea de admitere de anul trecut (nu înţeleg de ce nu, că oricum nu te costă nimic să încerci)? ce materii se fac la filologie? Pentru cei din oraşele mari mai e şi teama, care naşte resentimente, că elevii din alte localităţi îţi vor lua locul.

Când am dat eu la liceu era într-un fel mai simplu, deşi mult mai riscant, pentru că dădeai la un singur liceu. Dar cred că şi noi eram mai inconştienţi (sau pur şi simplu mai copii), iar părinţii erau oricum cei care hotărau de fapt care ar fi liceul potrivit. Acum însă elevii parcă sunt învăţaţi să concureze încă de mici (mă uit de pildă la unele concursuri pentru şcolari sau chiar preşcolari, de care e plină toată ţara, pentru că şi ministerul şi părinţii le încurajează), chiar dacă nu sunt neapărat pe poziţii egale. Şi se informează singuri, acum că există internet, şi încearcă să înţeleagă o procedură complicată de care depinde în parte viitorul lor. E o foarte mare confuzie.

Am descoperit pe blogul unui elev că e speriat. Şi nedumerit de cum funcţionează sistemul de învăţământ românesc. Şi resemnat. Citesc frecvent despre nedumerirea şi resemnarea din cealaltă tabără, a cadrelor didactice, în legătură cu problemele lor specifice. Ştiu că e la fel şi pentru destui părinţi. Dar parcă e şi mai trist să vezi aşa ceva la elevii de 14 ani.

Uneori îmi doresc să am din nou 14-15 ani, dar când mă uit în jur îmi trece. Îmi zic că parcă e mai bine totuşi să am 28 de ani, fiindcă nu ştiu cum m-aş descurca în lumea adolescenţilor de azi (mai ales că n-am avut niciodată tupeu). Sigur, aş prefera să am 19 ani, să fac din nou facultatea, să am curaj să aplic la bursă în străinătate şi altele, dar oricum e imposibil aşa că nu contează…



%d blogeri au apreciat asta: