Archive for the 'De-ale mele' Category

Unirea cea mică

A fost ziua Unirii mici, cea din 24 ianuarie 1859, şi iar am avut parte de isteria anti-Băsescu. Oare oamenii nu au motive suficiente de bune ca să-l înjure de trebuie mereu să găsească unele suplimentare? Sau poate îi face să se simtă eroi, nu ştiu. Caut să văd ce scriu oamenii de 24 ianuarie şi parcă ar fi fost ziua lui Băsescu, nu a Unirii. A, da, era şi Unirea pe acolo, se cânta imnul, dar nu asta contează… huo!! Dezamăgitor.

Am găsit totuşi ceva informaţii utile şi interesante, plus un articol patriotic cum îmi place mie.

Însă cel mai tare articol despre Unirea Mică pe care l-am găsit e acesta. Da, iarăşi un blog de elev (are şi diacritice!), îmi plac blogurile elevilor, sinceritatea lor e reconfortantă.

Ultima ţigară

Acum 24 de ore am fumat ultima ţigară. Desigur, nu ştiam că e ultima. Nu ca în celelalte dăţi, când m-am lăsat de fumat după ce am savurat în mod conştient o ţigară finală. Cred că de aceea m-am reapucat, o dată chiar după 4 săptămâni de abstinenţă – îmi place să fumez şi nu suportam ideea că nu voi mai fuma niciodată. Niciodată e un cuvânt aşa mare, iar mie de când mă ştiu mi-a lipsit curajul. Ce prostie din partea mea să-mi imaginez toată scara, în loc să o iau treaptă cu treaptă.

De data aceasta, după câteva zile de încercări lipsite de vlagă, mi-am propus doar să încerc să nu fumez azi, fiindcă urma să iau anafură. Atât. Anafura m-a întărit, acum prelungesc rezistenţa. Sunt nervoasă şi mi-e teamă că o să mă îngraş dacă mă las de fumat, însă acesta e doar viitorul. Toţi ştim că viitorul nu e fix. Viitorul e în permanentă construcţie, la fel ca trecutul.

Trecutul e acum acea ultimă ţigară căreia nu i-am dat prea multă atenţie. Probabil nici nu e ultima. Mai am o jumătate de pachet, de ascuns în dulap la un loc cu rezerva obişnuită de trei ţigări. Poate că printre ele e ultima ţigară necunoscută, aşteptând să mă împăunez cu gestul meu suprem de renunţare ca să mă atace pe negândite. Deja mirosul de mentă îmi face mâna să tremure, să vrea să trădeze, să aprindă o ultimă ţigară, una şi gata. Acesta e prezentul.

Mâna pune pachetul pe raft, împinge uşa dulapului şi se îndreaptă spre coala de hârtie. Dacă fixez ultima ţigară în scris, poate nu va reuşi să sară din trecut în prezent.

Teama de invizibilitate

Azi (adică ieri, că e deja vineri) era din nou să mă ciocnesc de nişte maşini, mai precis ele să se ciocnească de mine. Una fiind microbuzul care merge la „blocul de pe câmp”, cum a spus un colaborator despre sediul firmei, ceea ce e o chestie inedită. Altfel tot întâlnesc şoferi care trec la câţiva centimetri de mine, îmi taie calea cu bună ştiinţă, îmi ies în faţă pe contrasens sau pe sens interzis. Probabil fiindcă sunt invizibilă.

Mi-ar plăcea să am o undă de teleportare ca-n Star Trek. Mă duc la serviciu şi încerc să mă materializez. Atunci când mă bag în seamă oamenii se uită la mine ciudat, ca la omul invizibil când se înfăşura în bandaje ca să poată comunica cu ceilalţi. Cei mai mulţi nu înţeleg cu ce mă ocup, am auzit asta de atâtea ori, pe un ton senin, de parcă ar fi cel mai normal lucru. Cred că eu sunt aia ciudată. Asta presupunând că nu sunt o „creatură magică”, cum spun ignoranţii care nu ştiu ce-i aia magie. Ori un fel de Moş Crăciun, care de fapt nu există sau căruia îi admiţi existenţa doar atunci când vrei jucării.

Azi blogul meu e o oglindă: mă uit şi văd că totuşi exist.

Teama şi treptele

De ce Teama de trepte? Unii scriu despre ceea ce fac ei înşişi. Alţii despre ce se întâmplă în jurul lor sau la mii de kilometri depărtare. Unii scriu despre diverse probleme, alţii despre micile lucruri care le plac. Eu am să scriu în primul rând despre lucrurile de care ne temem.

Teama e duşmanul ce trebuie combătut fiindcă te împiedică să faci ceea ce doreşti. Trăim cu numeroase frici pe care în general le detestăm şi de care vrem să ne eliberăm. Uneori chiar refuzăm să recunoaştem că nu dorinţele noastre, ci frica ne determină acţiunile. Pentru că e ruşinos să-ţi fie frică. Uităm adesea că există şi o frică sănătoasă.

Frica cea bună şi frica cea rea. Frica de Dumnezeu. Frica de greşeală, de eşec, de a te face de râs. Teama de singurătate, de durere, de moarte. Teama de înălţime şi de întuneric. Teama de ziua de mâine. Teama complet iraţională de câini şi de injecţii. Teama perfect raţională şi meschină de a confrunta un şef nedrept. Teama de oamenii fără coloană vertebrală. Teama de ce-o să spună lumea. Teama că nimănui n-o să-i pese.

Pentru mine, care încep un blog, e teama imediată de a fi neinteresant şi sindromul paginii albe care mă urmăreşte de câteva luni. Din fericire, am primit o lecţie de curaj de la utilizatorii mei (de fapt ai comunităţii online de care mă ocup, spun despre ei că sunt ai mei aşa cum spui despre ţara ta că e ta, nu în sensul că ea îţi aparţine ci că tu aparţii ei). Lor nu le e teamă să posteze pe web, să-şi facă site-uri şi bloguri, să descopere „tehnologia informaţiei”. Încearcă mereu să comunice unii cu alţii, să colaboreze, să facă lucruri noi. Să urce o nouă treaptă. Le voi urma şi eu exemplul. Iată aşadar blogul meu, o treaptă.



%d blogeri au apreciat asta: